I. IDEI PRINCIPALE
1. Subspecia sauriană în care s-a întrupat Madrit se afla, la fel ca și întreg poporul saurian, la finalul ciclului lor de întrupări pământene. Generația lui Madrit nu a fost ultima: Madrit a avut un copil, asemenea celorlalte cupluri din grup, care a trăit ducând mai departe învățăturile primite de la părinții lui.
2. Sarcina principală a acestui destin a fost legată de apărare prin folosirea unor procedee mai puțin agresive a mamiferelor, iar a doua ca importanță a fost ajutorul dat semenilor în creația materială: prin pricepere, ușurința creației, orientare în spațiu și timp.
3. Înaintașii saurieni au trăit ca subspecie sauriană mai mult decât semenii saurieni necreatori și au ieșit din întrupări după ce au ieșit toți ceilalți semeni: până după următoarea epocă a apelor (azi o numim glaciațiune).
II. DETALII, DISCUȚII
Am discutat anterior despre care a fost contribuția lui Madrit și a partenerului său de viață și lucrare în mica așezare a înaintașilor saurieni: alungarea mamiferelor agresive din preajma lor prin folosirea altor sunete decât cele folosite de ei în același scop – în loc de sunete agresive (grohăituri, lătrături) să se folosească fluierături, mult mai blânde decât sunetele folosite anterior. Din punct de vedere corporal, erau viețuitoare complet lipsite de apărare, cu pielea și carnea moale, păstrând forma corporală sauriană, masivă, care nu permitea fuga decât pentru a se arunca rapid în apele pe malul cărora își construiau case rudimentare, protejate cu ziduri înconjurătoare – toate construite din pământ amestecat cu crengi, rădăcini și mușchiul care acoperea pământul.
Atacatorii reveneau invariabil, dar fugeau mult mai repede la auzul fluierăturilor, comparativ cu grohăiturile, lătratul. În trecut, la cele dintâi tentative, fluieratul deranja și mamiferele, dar și semenii care nu erau obișnuiți cu așa ceva. De aceea dintre primii ajutători, mulți fuseseră omorâți de proprii semeni; dar s-a observat în timp că mamiferele nu săreau la ucis când începeau să fluiere, părea că se linișteau, de aceea cu timpul au acceptat și această metodă – fără să se renunțe la grohăitul dinainte, chiar deseori îi mai mârâiau atunci când sunetele erau foarte ascuțite. La început chiar fluierăturile erau sunete agresive, iar membrii care le foloseau oboseau repede și își reveneau destul de lent. De aceea ajutători întrupați în mijlocul lor, acum Madrit din noua generație de ajutători întrupați, foloseau sunetele acestea mai blânde, prelungi. Dar și fluieratul era obositor, iar în acel moment erau mai mulți membrii dintre înaintași care foloseau fluieratul decât fuseseră la început, și învățaseră să folosească acest procedeu în grupuri mici, preluând rolul de apărători unul de la altul, pe măsură ce mai mulți membri oboseau: în timp ce cei dintâi se odihneau, alții preluau fluieratul, apoi cei odihniți preluau din nou, fiind astfel o continuitate pe o perioadă de timp mult mai lungă, care determina atacatorii să plece de acolo, pe o perioadă mai lungă de timp, până când se puteau face reparații la ziduri și aprovizionări cu materiale sau cu hrană.
Această subspecie a saurienilor nu avea cum să aibă alt destin decât întreg poporul saurian, care își încheia atunci ciclul de întrupări pământene. Însă generația lui Madrit nu a fost nicidecum ultima înainte ca să rămână în specie numai saurienii zburători, ultimii care au putut rezista scăderii vibrației planetare. Madrit avea un copil, un pui, ceea ce înseamnă că nu era ultima sau prin apropiere de a fi ultima generție de întrupați în sarcinile înaintașilor creatori ai poporului saurian. Au ființat încă destul de mult timp în continuare, iar ultimii saurieni au fost saurienii zburători, care au rămas în biosistemul planetar până la următoarea glaciațiune, în timpul căreia au ieșit total din întrupările pământene. Chiar dacă cei zburători au rezistat puțin mai mult timp decât cei tereștri și acvatici, nu au putut rezista și pe timpul următoarei ”epoci a apelor” care, mai târziu, odată cu diminuarea vibrației medii planetare, avea să se transforme în ceea ce azi numim glaciațiune (epoca ghețurilor).
În mica așezare exista o organizare incipientă cu două obiective principale: construții și apărare. Se formau între aceste acțiuni grupuri mici de indivizi care plecau să se hrănească înafara așezării – dar nu foarte departe, pe rând, când simțeau că prădătorii se îndepărtau. Se hrăneau repede cu bobițele care creșteau în mușchiul ce se întindea în apropierea așezării care era amplasată în apropierea malului apei unde se refugiau la nevoie. În apă se hrăneau cu vegetația de pe mal, cu algele din adâncime, sau cu tuberculi care creșteau pe lianele din jur și de pe fundul apelor, ei fiind complet vegetarieni.
Organizarea grupurilor de apărători ai așezării era realizată de conducătorul așezării. În general nu erau viețuitoare agresive, ci în majoritate blânde, de aceea era foarte greu de găsit indivizi mai agresivi care să fie învățați să se apere și să alunge dușmanii. Conducătorul era dintre cei care se dovedeau pe termen lung rezistenți prin putere și istețime, cu o concentrare permanentă pe vigilență. Așadar trebuia să aibă ceea ce majoritatea celorlalți nu aveau: mișcări rapide, istețime în orientare după vedere și miros, apoi auz, înclinație nativă și chiar putere interioară de a ucide – calități necesare pentru a putea face față prădătorilor. Masculii se pregăteau de asemenea acțiuni încă din copilărie, în timp ce femelele creșteau copiii, deși și ele erau gata să se apere și să-și apere copiii, aruncându-se în fața mamiferelor când oboseau. Când copiii creșteau, cei mai curajoși stăteau la început în spatele apărătorilor și ajutau prin lătrat, grohăit, adaptându-se din mers. Cei din prima linie oboseau repede, de aceea un alt grup îi înlocuiau, iar cei tineri și încă nepregătiți puteau ajuta astfel mai multe grupuri la rând, alături și de femelele care nu aveau copii mici, care însoțeau tinerii și copiii crescuți mai măricei, care se apropiau frecvent din curiozitate și dorință de a face și ei ceva.
Toate se petreceau astfel într- rotație rapidă, existând permanent forțe proaspete pentru a apăra comunitatea.
Madrit și cei apropiați ei făceau parte dintre cei mai blânzi indivizi din așezare, care semănau mai curând cu o turmă de vaci blânde, dar în felul lor inteligente și foarte sociabile, cu oarecare prietenie între ele, deși nu erau excluse momente de lupte interne destul de aprinse. Nu se aprindeau când era vorba despre propria familie, dar simțeau prin instinct dacă aveau de-a face cu cupluri ”străine” – alte spirite întrupate înafara celor apropiate, obișnuite lor, din grupul lor recunoscut prin instinct: cu străinii înaintașii saurieni intrau deseori în conflict, întrucât străinii nu voiau să fie de loc agresivi, așa cum erau saurienii – în mică măsură, dar reală. Nu priveau cu acceptare noutățile pe care străinii le aduceau în viața lor. De aceea ajutătorii se întrupau în grupuri de frați de spirit, formând cupluri care la început aveau drept pui, copil, tot un ajutător apropiat lor, frate sau ajutătător cu aceeași treaptă de evoluție. Treptat, pe măsură ce saurienii se obișnuiau cu noutățile aduse de ei, drept copii se întrupau și spirite înaintașe sauriene, care preluau obiceiurile părinților și le duceau mai departe.
Ajutătorii mai aduceau și alte noutăți. Saurienii care aveau pui nu-I purtau în brațe, ci în jurul lor în față, practic copilul era agățat de bustul unuia dintre părinți, pe rând, când oboseau. Ajutătorii, la fel ca și Madrit, își purtau copilul în brațe, cercetându-l în diferitele lui ipostaze prin ținerea lui între mâini. De asemenea, ajutătorii nu mâncau cu botul, ci luau cu mâna și duceau la gură. Asemenea reorientări le vor fi de un real folos în evoluțiile următoare.
Tuturor le trebuia să trăiască în calm – și saurienii, și ajutătorii lor care aveau să se întrupeze în viitor printre spiritele umane. Pentru saurieni, supraviețuirea în întrupările viitoare avea să se desfășoare prin blândețe, renunțând treptat la agresivitatea specific animală.
Cu timpul saurienii s-au obișnuit să folosească fluierăturile – deși nu au renunțat niciodată la grohăit. Dar dacă la început au folosit fluieratul în ape, au adus acest procedeu și pe uscat, când au observat că existau efecte bune și de mai lungă durată. Totuși luptătorii vechi grohăiau furioși când întâlneau membrii asemănători lui Madrit. Dar ea a putut observa, spre sfârșitul vieții sale, o îmbunătățire clară a situației și între membrii așezării, și prin îndepărtarea agresorilor pe o perioadă mai lungă de timp. Chiar și luptătorii se arătau mai indulgenți cu ”străinii”.
A doua activitate importantă era aceea de construcție. Știau să facă construcții, chiar dacă privite de noi azi ele erau extrem de rudimentare: doar ziduri cu despărțituri mici în interior, în spatele cărora se adăposteau de agresori. Când se dărâmau (ori în perioada apelor, ori dărâmate de agresori), se retrăgeau în apele oceanului, iar când se puteau reîntoarce cei mai puternici și rapizi reparau zidul înconjurător al așezării, iar dintre cei mai puțin rapizi, cei mai rapizi totuși reparau repede casa cea mai lungă ca să poată veni și alții și ca să se poată odihni cei de la zidul exterior. Apoi veneau și ceilalți, construindu-și zidurile proprii pe locul dinainte.
De jur-împrejurul micii așezări erau păduri dese, de unde veneau prădătorii, formate din plante asemănătoare lianelor, dar foarte groase, solide, cu aspect aproape compact, o încâlceală de rădăcini împământate cu rădăcini aeriene și liane. O astfel de pădure nu se apropia de malul apei din apropiere, lăsând mușchiul gros să acopere pământul până la ape, deși pe maluri erau pădurici asemănătoare, împletite cu altele mai fine, mai drepte, fără mare parte din încâlceala din depărtări. În pădurea deasă de liane, pe rădăcinile aeriene creșteau tuberculi dulci, asemănători cartofilor, dar cu coajă pufoasă, care puteau fi folosiți ca hrană atunci când erau găsiți copți, dar le era frică de prădători să pătrundă în pădure. Însă îndrăzneau de multe ori, căci bobițele care creșteau în mușchiul gros nu țineau mult timp de foame și trebuiau să iasă mai des dintre ziduri.
Deocamdată să ne oprim aici, întrucât despre ieșirea din viața fizică – dar continuarea întrupării ca entitate astrală – și analiza întrupării este un subiect mai complex și e bine să îl discutăm separat.